Era 7 Martie 2022, ora 02:00 AM si eu eram in drum spre vama Siret.
Eram nedormit si anxios, de cateva zile imi stersesem toate aplicatiile unde urmaream stirile, pentru ca era deja prea mult. Daca sa fiu sincer nici nu tin foarte bine minte perioada aia dintre 24 Februarie si inceputul lui martie, era ca un film. De groaza.
Traducator
In dupa-amiaza zilei de dinainte, Bogdan, un coleg si un foarte bun prieten m-a intrebat daca nu as vrea sa vin pe post de traducator in vama Siret cu echipa Charity and Humanitarian Support, ONG-ul din care face parte.
Sunt nascut in Republica Moldova, tata e armean, limba rusa este limba mea paterna. Cu tata vorbesc rusa. Cu mama vorbeam romana. Am facut scoala cu predarea in limba romana, desi erau clase si cu predare in rusa (acasa vorbeam rusa), ai mei au considerat ca trebuie sa stiu limba tarii in care traiesc.
I-am scris (pe atunci inca) prietenei mele si am intrebat-o daca ar fi ok sa merg, stiind ca nimic nu e clar, ca exista anumite riscuri. Am decis sa merg.
Drumul din Cluj pana in Siret a durat ceva, a trebuit sa pornim pe la miezul noptii, ca sa ajungem pe la 6 AM in vama, atunci cand cica incepea fluxul de oameni.
In vama
Ajuns acolo primul lucru pe care a trebuit sa-l fac a fost sa ma inregistrez la autoritatile din vama ca traducator, m-au notat in ceva jurnal ca traduc din limba Rusa in Romana / Engleza (m-am gandit atunci ca dracu ma mai lasa sa fug din tara in caz de razboi) si am mers sa intampin refugiatii.
M-a surpins totusi ca eram doar 2-3 traducatori, toti voluntari, era o zi de luni, dar ma asteptam la o organizare mai buna.
Prosoapele
Am facut un mic tur pe la tarabele ONG-urilor si altor organizatii, care ofereau mancare, imbracaminte, produse de igiena, si altele, pentru a sti sa directionez mai bine refugiatii in baza nevoilor lor. Ajunsesem la o taraba unde erau produse de igiena, o doamna din Ucraina ma intrebase daca prosoapele sunt noi. Erau noi. A luat cateva, a zis multumesc (in rusa) si a facut o mica plecaciune spre mine, a facut cruce fetei din spatele tarabei in semn de recunostinta si a plecat. A plecat. In lume. Cu o geanta mica si cateva prosoape.
Manusile
Ajutam o familie cu niste sticlute cu apa plata si croissants pentru copii, cand am vazut o doamna care tot cauta in cutiile cu haine. Am intrebat-o daca o pot ajuta si daca, cauta ceva specific. Cauta manusi. Era un frig de ingheta si sufletul in tine in dimineata aia, batea si un vant spurcat, parca fugarea oamenii astia necajiti.
Am inceput sa caut si eu, l-am intrebat pe domnul din spatele tarabei, daca are manusi, a zis ca trebuie sa fie, ca erau.
Tot cautam, stateam aplecat si cautam, ma uitam la doamna care tot sufla in maini ca sa se incalzeasca putin, cand am vazut un pompier care s-a apropiat de noi. M-a intrebat daca e totul in regula. I-am zis ca-i cautam doamnei o pereche de manusi si din pacate nu am gasit.
S-a uitat la doamna, si-a scos manusile lui si i le-a intins. Ea i le-a acceptat. A fost prima data cand mi-au dat lacrimile in vama. Imi vin si acum, cand imi aduc aminte acel moment si-l pun aici pe foaie si cumva am speranta in umanitatea asta a noastra.
Pompierii au fost adevaratii erori in primavara aia, prin ajutorul si dedicarea lor.
Tata
Tocmai ii explicasem la o doamna de unde ar putea lua autobuzul spre Suceava si de acolo ar putea ajunge cu trenul la Bucuresti si ca si acolo sunt voluntari si o vor ajuta sa ajunga la rudele ei din Cehia.
Am vazut cu coada ochiului o fata, pana in 30 de ani, tine de mana un copil de vreo 6-7 ani. Se uitau la mine. I-am intrebat daca ii pot ajuta cu ceva. S-a uitat la mine si a zis “atat de tare ma bucur ca aud o limba pe care o inteleg, nici nu stiu unde suntem”. I-am povestit un pic despre vama, explicat geografic unde e si ca e in siguranta acum. In timp ce vorbeam, baiatul a venit si m-a imbratisat de brau si mi-a zis – “tata a murit”.
Mi-au dat lacrimile si atunci, plang si acum.
“Va ajutam noi”
Eram in vama cu doua autocare, pentru a aduce oamenii la Cluj-Napoca, unde erau cazati si ajutati individual, sa ajunga la rude sau prieteni din strainatate.
Vorbeam cu o doamna in autobuz, sa aflu daca are nevoie de ceva si daca are unde sa mearga mai departe. Mi-a spus ca are un bilet pana in Ungaria, dar atat, nu are pe nimeni acolo. “Probabil o sa stau in gara, nici nu stiu”. Moment in care o alta doamna, cateva scaune mai in spate ii zice – “Nici sa nu aud, o sa veniti cu mine, merg si eu la fratele meu in Ungaria, o sa stati la noi”.
“Uite ce camere faine am”
Deja incepeau sa ma cunoasca pompierii si jandarmii din vama, ma chemau sa traduc si sa gestionez anumite situatii. M-a chemat un pompier, avea un grup de 13 femei, unele cu copii, care doreau sa ajunga in Serbia. Am vorbit cu ele, le-am explicat optiunile, una de fapt – trebuiau sa ajunga la Suceava si de acolo la Bucuresti, de unde erau ajutate mai departe sa ajunga in Serbia.
Moment in care aparuse un tip, care a zis ca are el un bus si le duce la Galati, are el acolo rute directe catre Serbia, ca a mai dus el oameni si ca daca am nevoie de feedback – ma poate pune in legatura cu alti refugiati pe care i-a ajutat. Nu mi s-a parut de incredere si la un moment dat m-am intors si nu mai era.
Femeile erau cam speriate. Nu era nici de mirare – erau singure, inconjurate de jandarmi si pompieri, toti barbati, toti care vorbeau o limba necunoscuta. Am rugat sa nu mai fim atat de multi si sa le mai lasam un pic de spatiu.
Vine iar tipul cu Galati si feedback si-mi baga in fata un telefon, ma uit pe el, vad acolo feed-ul pe mai multe camere video, ceva ce pareau a fi camere de hotel/dormitoare – “Uite ce camere faine am”. Am chemat un jandarm si l-am rugat sa-l ia de langa mine si sa-l verifice. Nu l-am mai vazut pe tip.
Bulgaria
La un moment dat m-a chemat un pompier sa asist o situatie, erau vreo 15 femei, care se intelesesera cu un tip pe net sa le duca in Bulgaria. Femei cu copii. Cautau un autobuz anumit, aveau numarul de inmatriculare. M-am uitat prin vama si nu l-am gasit.
Una din femei a spus ca le-a zis soferul ca le asteapta in parcarea de dupa vama. Moment in care am rugat un jandarm sa vina cu mine. Am gasit autobuzul, parea legit, doar ca a fost rugat sa mearga si sa se inregistreze in vama, ca transport persoane si alte acte necesare.
Ma simteam cumva responsabil pentru fiecare om, femeie, copil, batran, barbat (erau cativa, tati a peste 3 copii parca, cei care erau lasati sa plece) pe care ii trimiteam in lumea mare, de acolo din vama noastra.
“Ai carat pisicul”
Zambesc acum, imi aduc aminte de un batranel si nepotica lui, ea avand un geanta un pisic, de care batranelul nu era chiar incantat, crezand ca o sa le fie un impiediment in a ajunge mai departe in Europa.
I-am ghidat spre zona unde erau voluntarii de la Casa lui Patrocle, care ofereau cutii de transport gratuit, carnete de sanatate, erau veterinari care faceau vaccinurile obligatorii animalelor de companie, ofereau cutii si conserve de hrana.
Om cu om. Pisic cu catel. Suflet cu suflet. Toti se ajutau in vama.
Dupa ce s-a intors nepoata cu pisicul in cutie, a bagat mosul degetele prin usita si l-a mangaiat. Poate doar se prefacea ca nu-l place…
Round 2
M-am intors iar in vama Siret in 12 Martie, cu acelasi ONG, impreuna cu prietenul meu Vali. Atunci ne-am imprietenit, impartasind povesti tot drumul. Am stat in vama toata ziua, in frig si vant. Eu traducator, el mai mult hamal si ajutor, alerga de colo-colo ca o furnica, cautand pe cine sa mai ajute.
De data aceasta am fost mai pregatiti, am facut pliante cu intrebari, erau dublate in Rusa si Engleza, asa voluntarii nostri puteau arata cu pixul spre intrebare, refugiatii o citeau in rusa, voluntarul in Engleza si se intelegeau (ex: “Unde mergeti?”, “Germania”, “Aveti nevoie de medicamente?” “Da”, nu e nevoie sa stii rusa sa intelegi “Ghermania” sau “Da”/”Nyet”).
“De ce tremura?”
Eram in autobuz, ma uitam ce au oamenii nevoie, cand mi-a atras atentia un voluntar ca o doamna tremura (desi in autocar mergea caldura) si poate are nevoie de ajutor medical. Am intrebat-o si mi-a zis “Nu nu fiule, sunt bine, e de la oboseala si bombardamente, nu am dormit de o saptamana cred”.
Pentru ei se scurgea timpul cu totul diferit…
Crucea Rosie
Era frig si batea vantul, ca parinte imi dadeam seama ca in cateva zile o buna parte din copiii care treceau vama vor fi plini de muci si tuse. Incercam de fiecare data cand vedeam o mama cu copii sa le ofer de la voluntarii de la Crucea Rosie cel putin o cutie de Panadol, niste Nurofen pentru ei, servetele intime si uscate. Un minim necesar.
Voluntarii de la Crucea Rosie erau si ei prezenti acolo, m-ai trageau si ei din cand in cand de mine la tradus si ajutau foarte mult pe oricine avea nevoie de medicamente sau chestii de igiena.
Tin minte ca vorbeam cu o mamica despre ce are nevoie si cumva random mi-a zis ca copilul are diabet si am intrebat-o daca are destula insulina sau ce medicamente are nevoie copilul si mi-a zis ca crede ca da. I-am zis atunci ca credinta e buna, ca Dumnezeu ne ajuta, dar mai trebuie sa punem si noi mana si sa ne ajutam. Am pus-o in legatura cu voluntarii de la Crucea Rosie, care au ajutat-o cu tot ce era necesar.
Turcia
Eram in autobuz si am observat un domn in varsta care se tinea de piept, l-am intrebat daca e ok, a zis ca a probleme cu inima si daca pot sa-i fac rost de niste pastile de inima. Am intrebat fetele de la Crucea Rosie, dar mi-au zis ca alea sunt doar pe prescriptie si nu au, dar m-au ghidat spre un cort, imi scapa acum numele complet/corect, dar cred ca era cortul ambasadei Turciei, cu medici si paturi. L-am rugat pe domn sa vina cu mine. Am vorbit cu medicii de acolo, i-au facut o electrocardiograma, l-au consultat, i-au dat pastile pentru acum si pentru o perioada. Ma inclin in fata oamenilor de acolo.
“Din ce limba traduci”
Un moment mai putin placut de care-mi aduc aminte a fost cand o voluntara, tot traducatoare m-a intrebat in trecere “Din ce limba traduci?”, i-am raspuns ca din rusa. Mi-a raspuns cu un scurt “pff” si a dat ochii peste cap.
Nicio persoana din Ucraina (in decursul ambelor mele zile in vama) nu a comentat nimic rautacios sau de orice fel, in legatura de faptul ca ma adresam la ei in limba rusa.
Era limba in care erau intrebati “Buna, cu ce te pot ajuta?”, “Buna, ai nevoie de mancare? Apa? Medicamente?”. Era limba in care un barbos le zambea si le dadea de inteles ca sunt in siguranta si ca vor fi ajutati.
Sa nu fie razboi
Sincer, mereu zic ca sunt cuvintele bunicului, spuse tatalui meu, care mi le-a zis mie, dar nu mai sunt sigur, dar acest lucru nu le face mai putin valide.
“Sa moara lumea de foame, sa manance coaja de copac, dar razboi sa nu fie”, asa eu inca de mic copil intelesesem ca nu e nimic mai rau pe lumea aceasta decat razboiul.